Bunicul începea să-mi povestească o carte, dar doar pînă în punctul în care lucrurile deveneau cu adevărat interesante. Atunci se oprea şi, mucalit, se prefăcea că a uitat continuarea, că se străduieşte din răsputeri să-şi aducă aminte, dar bineînţeles, de fiecare dată, începea să se plîngă că el e bătrîn şi că, oricît s-ar strădui, nu mai ştie absolut nimic. Dar mă ruga pe mine să citesc cartea respectivă şi să-i povestesc mai apoi tot ceea ce el uitase. Aşa m-a "păcălit" de mai multe ori. Pînă a reuşit să-mi formeze, nu numai deprinderea de a citi, dar acel drag enorm de a te retrage din cotidian, în universul literaturii.
Astăzi aud din ce în ce mai mult sintagma "copiii nu mai citesc". Părinţii se plîng că odraslele lor preferă jocul cu tableta sau TV-ul, cititului. Se fac sondaje, se vorbeşte, se dă din cap, se oftează, toate acestea ajungînd la aceeaşi concluzie: "tinerii de azi...".
Există deja un consens general: din cauză că azi există mai multe distracţii decît aveam "noi" pe vremuri, cititul a rămas undeva la capitolul opţional şi, mai grav, că pare, copiilor, desuet.
Cum refuz să cred în generalizări şi cum nu pot accepta ideea că "tinerii de azi" sînt o cu totul altă specie, o specie din care s-a extirpat dorinţa lecturii, de cîte ori prind cîte un prichindel, sau de cîte ori vorbesc cu părinţi, strecor întrebarea: cum staţi cu cititul?
Din păcate, mi se cam confirmă generalizarea. Cititul nu mai e ceva dorit, ci, mai degrabă, etichetat şi plasat la capitolul "trebuie". Un trebuie care omoară din start ideea plăcerii. "Ştiu că trebuie, dar..." - cam aşa îşi încep majoritatea părinţilor "scuza" pentru lipsa de lectură din viaţa copiilor. Cei mai mulţi "se roagă" de copii să citească, sau alţii îi obligă. Sînt foarte puţini cei conştienţi că trebuie să le insulfe dorinţa voluntară de a citi.
Ţin minte, tot din copilărie, că bunicul avea tabietul său fix. De la ora 3 după amiaza îşi făcea un ceai, se aşeza în fotoliul verde de lîngă bibliotecă, şi începea să citească. Pentru mine era, în primul rînd, o imagine de linişte şi siguranţă: orice s-ar fi întîmplat, aceea era ora cînd, zilnic, se petrecea acelaşi lucru. Dar mai era ceva: imaginea lui, în fotoliu, cu ceai şi carte, îmi provoca o curiozitate enormă. Îmi doream să ştiu să citesc pentru că atunci cînd citea, bunicul părea că intră într-un alt univers. Îl priveam cu coada ochiului şi-l observam. Pe cînd dădea paginile, surîdea sau se încrunta, părînd că între coperţile cărţii se petrece o altă realitate, la care care nu aveam încă acces, dar pe care vroiam să o cunosc cît mai repede (ca să văd cu cine "vorbeşte" bunicul).
Pe scurt, era vorba despre puterea exemplului. Citeam pentru că îl vedeam pe el citind, pentru că vroiam să am parte, şi eu, de aceeaşi bucurie şi linişte, de acelaşi mister care se petrecea în cartea lui, iar mai apoi, pentru că vroiam să-i povestesc ceea ce el pretindea că uitase, fapt ce mă făcea să mă simt un partener real de discuţii (deşi aveam 7 ani). Mă asculta fascinat, punea întrebări, făcîndu-mă astfel să judec, să cunosc cuvinte noi, să povestesc şi toate celelalte minunăţii care derivau din citit şi povestit.
Bineînţeles, este mai uşor să plasăm în mîinile copiilor tableta sau telefonul inteligent, pentru că, nu-i aşa, viaţa de astăzi este complicată, pentru că noi înşine nu avem timp de mai mult, pentru că serviciul este cu adevărat solicitant şi nu putem să ne împărţim în mai mulţi, oricît am vrea. Pe de altă parte, ar trebui să conştientizăm acest fapt, nu să lăsăm generalizarea "tinerii de astăzi" să pervertească plăcerea lecturii pentru copiii noştri. Cu alte cuvinte, să nu ne scoatem acea scutire morală că "ei" nu mai vor, sau că "azi" sînt multe alte distracţii.
Lipsa timpului este reală, dar la fel de real este şi faptul că cititul se învaţă, că este o plăcere şi nu doar o modă din zilele trecute, care azi nu mai are ce căuta pe podium.
sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu